Intră în Camera Isabellei!

Spre finalul Festivalului atmosfera devine tot mai efervescentă. Teatrele bucureştene găzduiesc, în continuare, pentru încă 4 zile, trupe şi spectacole româneşti şi din străinătate. Foaierele freamătă în fiecare seară de spectatori dornici să testeze cele mai recente producţii autohtone, dar şi pe cele europene sau americane, aflate în premieră în România.

Belgianul Jan Lauwers alături de actorii companiei sale, Needcompany, închid cercul personalităţilor din străinătate care au urcat pe scena Festivalului în aceste două săptămâni.

Marţi şi miercuri seara, la Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, publicul bucureştean va putea intra în universul şi “Camera Isabellei”. După formidabilul one-woman show, “Totul e deşertăciune”, jucat de două ori pe scena Teatrului “Ion Creangă” (duminică şi luni), actriţa Viviane De Muynck, “idolul viu al lui Jan Lauwers” – aşa cum o caracterizează George Banu, oferă un nou recital emoţionant alături de ceilalţi actori ai trupei. Text, dans, muzică live. Acestea sunt elementele care structurează incendiarul spectacol al lui Lauwers.

Viaţa Isabellei cuprinde aproape tot secolul 20: primul şi al doilea război mondial, Hiroshima, colonialismul, dezvoltarea artei moderne şi implică persoanje precum Joyce, Picasso şi Huelsenbeck, apoi zborurile pe lună, Ziggy Stardust al lui David Bowie, foametea din Africa şi Vlaams Blok, partidul de extremă dreapta de la Anvers.

Isabella este bătrână şi oarbă în momentul în care priveşte înapoi, la viaţa ei. Locuieşte la Paris, în camera ei, înconjurată de mii de obiecte exotice, aduse din Egiptul antic şi Africa neagră. Sunt obiecte în care a încremenit o lume – Africa –, s-a pietrificat, s-a depozitat, s-a “muzeificat” şi s-a fetişizat.

Camera Isabellei conţine un secret. Este locul unei minciuni. Este locul unei minciuni care domină viaţa Isabellei. Jan Lauwers îşi creează spectacolele pe baza acestei minciuni repetate: minciuna imaginaţiei ca răspuns la minciuna realităţii, realizând în mod ultimativ că fericirea nu poate fi scrisă decât cu literele unei limbi moarte.

„Camera Isabellei... Ca orice mare spectacol, el vibrează încă în mine şi, mai mult decât atât, generează un text. Un text lăuntric, care fără acea întâlnire ar fi rămas neformulat, neasumat. În acelaşi timp, însă, un mare spectacol, îl porţi cu tine, îl refaci în minte şi ţi-l imaginezi în alte locuri.” (George Banu, Romania Literară, nr. 43)