Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija / Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernha
Editura Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”
Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija de Miruna Runcan, însoţit de un interviu realizat de Olivia Grecea
Volum editat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Editura Limes cu sprijinul UNITER, al Teatrului Odeon şi al Teatrului Municipal din Turda
Fără spectacolele lui Alexandru Dabija, istoria scenei româneşti între anul 1976 (când, încă student, debuta la Piatra Neamţ) şi, de pildă, anul 2010 (când Pyramus & Thisbe 4 You de la Odeon, luminoasă farsă despre teatru şi umorile sale dătătoare de insomnii, i-au adus – primul şi singurul! – Premiu Uniter pentru regie) n-ar fi altceva decât un edificiu şchiop. Bizuindu-se pe o amiciţie profundă şi pe admiraţia pe care o poartă creatorului de teatru, criticul Miruna Runcan reînnoadă firul interviului din volumul Cinci divane ad-hoc (conceput şi publicat în 1994, împreună cu C.C. Buricea-Mlinarcic) şi repară astfel o nedreaptă absenţă: Habarnam în oraşul teatrului nu e doar prima carte despre „universul spectacolelor lui Alexandru Dabija”, ci şi o călătorie temerară, plină de suspans, dincolo de tărâmul evidenţei şi al inefabilului.
Voioşia şi degajarea lui Alexandru Dabija poate înşela pe foarte mulţi, într-o lume ca a noastră în care, după mai bine de un secol şi jumătate de civilizaţie „modernă”, îngustimea de spirit continuă să fie confundată cu profunzimea, morocăneala cu autoritatea, lentoarea cu temeinicia, butada cu umorul, iar umorul cu uşurătatea. Dabija e dificil de portretizat nu pentru că n-ar fi fotogenic, ci pentru că, atunci când îl cunoşti niţel, realizezi (cu uimire dacă nu ştiai, o dată în plus dacă ştiai), că simplitatea este cea mai complicată dintre elaborări, tocmai pentru că nu i se vede... elaborarea, şi-n natură, şi-n viaţa socială, şi-n artă.
Miruna Runcan
Cred că problema numărul unu a teatrului, ca meserie, la ora asta – care nu interesează pe nimeni din afară, pentru că ei văd spectacolul, văd ce facem, nu dramele din interior, că nu suntem fotomodele – e statutul creatorului. Ce scrie pe afiş? «Un spectacol de....» Dincolo de faptul că e un neadevăr, e şi un neadevăr plin de ridicol. E neadevărat pentru că nu e de cutare, e cu mai mulţi; şi este ridicol când faci efortul de a te defini şi de a te raporta mereu la o frustrare.
Alexandru Dabija
_____
Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt de Călin Ciobotari
Distribuţie: Cornelia Gheorghiu, mare doamnă a Naţionalului ieşean, actriţa ale cărei interpretări au făcut, timp de patru decenii, istorie. Călin Ciobotari, un tânăr jurnalist, sedus de harul pe care această Sarah Bernhardt a dulcelui târg îl degajă cu naturaleţea cu care respiră.
Mizanscena: o carte de dialoguri, în care întrebările şi răspunsurile, înlănţuite ca într-un tangou al memoriei, refac liniile de forţă ale unui remarcabil destin; o atipică monografie, confesivă, plurivocă, intonată de actriţă, de personaj, de femeie, de mamă şi bunică; un document necesar celui interesat de datele de fond ale Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt – o carte despre teatru şi viaţă!
Eram un tânăr critic la «România literară» pe vremea aceea. A trebuit să vin, într-o bună zi, la Iaşi – pentru prima oară în viaţa mea – ca să văd spectacolul «Pescăruşul» al Cătălinei Buzoianu. Mi-l amintesc şi astăzi, un spectacol alb, puţin poetic, decorativ. Imaginea centrală a acestui spectacol era un personaj în negru, care juca tot timpul din spate, în sensul că îl vedeam mereu din spate. În memoria mea de spectator acest personaj a rămas puternic impregnat. Cine putea fi decât Maşa, încarnarea doliului, cea care, cum spune Cehov, poartă doliul vieţii ei…
Ei bine, am scris o cronică în care vorbeam aproape numai despre Maşa şi, implicit, despre actriţa care o interpreta: Cornelia Gheorghiu.
(…) Târziu, a început o corespondenţă între noi doi. Aveam mereu sentimentul că această actriţă este extraordinar de încărcată sufleteşte, foarte deschisă spre celelalte arte. De-a lungul acestei corespondenţe, s-a construit între mine şi ea o intimitate de gândire, o intimitate afectivă. Am fost unul dintre cei cărora ideea de a o juca pe Sarah Bernhardt li s-a părut foarte bună. O actriţă jucând o altă actriţă…
Am revăzut-o acum, la Iaşi, pe Cuchi, după decenii… E ca şi cum am fi părţi ale unui film, din care lipsesc atâtea fotograme….
George Banu
_____
Citindu-l pe Shakespeare de Andrzej Żurowski, traducere de Cristina Godun
Volum editat în seria „Eseuri, cronici, însemnări teatrale” de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” prin Editura Cheiron, cu sprijinul Institutului Polonez Bucureşti, sub sigla „Reţeaua Europeană a Festivalurilor Shakespeare”
Andrzej Żurowski se numără printre puţinii shakespearologi care sunt, în egală măsură, critici, martori ai realităţii teatrului şi cititori conştiincioşi şi atenţi. Eseurile acestea sunt departe de a fi banale! Sunt convins că Citindu-l pe Shakespeare este o carte care ştie să răzbată singură şi să atragă atenţia.
Jan Kott
Nu încape îndoială că Andrzej Żurowski îl cunoaşte pe Shakespeare foarte bine. Nu există greşeli în interpretarea obişnuită a pieselor discutate. Autorul valorifică foarte nimerit traducerile tradiţionale din operele marelui dramaturg. Żurowski păstrează un echilibru înţelept între admiraţie şi critică. Există în cartea aceasta momente desăvârşite. Aşa se poate şi aşa merită să se scrie eseuri.
Jerzy Strzetelski
