Bloody body
Spectacol instalaţie
Compania “Orion Balet”
Coregrafia şi colajul muzical: Sergiu Anghel
Costumele: Raluca Botez
Dansează: Sandra Mavhima, Raluca Botez, Alina Avădanei, Petrică Voicu, Bordas Attila, Arcadie Rusu
Durată: 30min
Bloody body este un eseu despre corp privit în dubla sa perspectivă de accesoriu visceral al unui eu inefabil, şi, subsecvent, de simplu nivel de densitate al entităţii umane privită ca unitate paradoxală a grosierului cu etericul.
Istoric vorbind, cultura europeană a plasat dezbaterea despre corp pe o traiectorie sinuoasă ce traversează un prim moment de apreciere a corpului (antichitatea greco-romană) urmat de o acută depreciere a acestuia (creştinismul auroral) pentru a atinge astăzi o culme a adulării lui.
Adevărat TABU până mai ieri, azi corpul riscă să devină TOTEM.
Este suficient să citeşti câteva pagini fetişizante scrise de André Lepecki (un teoretician (braziliano-american) al dansului, vag neomarxist şi evident proavangardist – popularizat la noi de câţiva rezonatori locali - pentru a vedea cum despre piele, transpiraţie, muşchi, tendoane, unghii sau păr pubian se poate vorbi într-o transă lexicală echivalentă celei în care Tertullian vorbea în „De carne Christi” de… carne Christi.
Prin anii 80, când materialismul dialectic devenise în România simplu dialect şi când majoritatea prietenilor mei, refuzând (im)posibila epifanie a „omului nou” îşi mijeau ochii îndărăt, spre lumina taborică a unei necesare „schimbări la faţă” a întunericului ce ne cuprinsese trupurile şi sufletele, vorbind despre o salvare în spirit şi căutând în calendar o dată la care să se retragă în vreo mănăstire, eu dansam ca un satir pe toate scenele şi la toate temperaturile dând cu tifla trilogiilor trinitare de orice inspiraţie, (inclusiv celei „triumvirale” a lui Marx-Engels-Lenin), expirând copios voluptăţile tinereţii „veşnice” fără nici o angoasă a contorizării bioxizilor.
Astăzi, în era buricului gol, a corpului „independent”, semn probabil al unui timp în care se pune un acord între gol şi goliciune, între non-idee şi non-dans, non-cultură şi nonşalanţă, toate bine date la mixerul managementului cultural „modern” asistat de politicile culturale cele mai „consistente”, mă întorc nostalgic la inconsistenţa corpului numenal, Bloody Body fiind în acest caz obiectul sacrificial căruia vreau să-i dau o nouă viaţă printr-o vărsare a sângelui său arterial, urmată de o urgentă transfuzare a acestuia cu lumină.
Sergiu Anghel
